Meditând asupra timpului, am observat cât de usor ne duc în eroare desertaciunile acestui ritm de viata alert care ne coplesesc vietile într-un mod aproape bizar. Discutam într-o zi cu cineva despre acest lucru si mi-a marturisit cu regret ca nu mai are timp de nimic. Timpul fuge? Ne preseaza? Oare, el, timpul este devina pentru ca, noi, oamenii, am uitat sa fim linistiti si odihniti? Observam ca, deseori, ni se pare ca orele trec mai rapid decât de obicei si ne trezim ca atâtea lucruri importante am omis sa le facem, din cauza agitatiei si a grabei în care ne-a antrenat secolul vitezei ori mai bine spus, cel al acceleratiei. Unde ne ducem, înspre ce anume, nici nu stiu poate unii dintre noi, dar ne încadram, vrem, nu vrem, într-o goana dupa vânt. Abia dupa ce ne oprim putin vedem ca nu era nevoie de atâta zarva.
Am mai scris si nu e numai opinia mea ci si a unor personalitati de referinta, ca aceasta amprenta a efemeritatii a generat o superficialitate în toate domeniile sociale si particulare ale oamenilor. Relatii de fatada, vorbe frumoase sau mai putin frumoase spuse de forma, ambitii mai mult sau mai putin esuate. Preocupari cu totul nedrepte ale mintii ne înrobesc si ne framânta si ne obosesc pâna la epuizare si nu ne oprim sa facem liniste în interiorul nostru pentru a auzi glasul lui Dumnezeu care spune ca suntem chemati de El si ca El a creat vesnicia si ca din vesnicie în vesnicie El e Dumnezeul vremurilor si ale soroacelor. El ne-a dat o porunca sa muncim sase zile si a saptea sa ne odihnim, pentru ca acest trup trecator sa se poata reface, sa poata da randamentul scontat. Nu mai avem timp sa ne odihnim. Nu mai avem timp sa ne plimbam în natura, nu mai putem sta la o discutie libera cu familia. De ce? E timp destul, dragii mei! Sunt vesnicii în spatele existentei noastre si înaintea noastra. Stiti cine doreste sa ne fure gândul vesniciei? Diavolul care pune presiune pe rasa umana pentru a-i fura sansa mântuirii prin jertfa Domnului Isus. Mântuitorul a rezolvat si problema efemeritatii, dând viata vesnica oricarui om care crede în ea. Eliberând, astfel, odata pentru totdeauna, de povara timpului precar si umplându-l cu bucurie pace, liniste si regenerâdu-l pe cel ce crede în El si nascându-l din Duhul Sfânt la o viata vesnica.
Am mai vorbit de prezent, trecut, viitor. Pe unii îi preocupa numai trecutul, pe altii prezentul, iar pe altii doar viitorul. Trecutul nostru face parte din viata noastra. Constituie istoria vietii fiecarui ins de pe pamânt. Mi-a placut foarte mult felul de scriere concentrat al istoricilor vechiului Testament al Bilbliei. Stiti cum concluzionau ei o viata corecta traita pe pamânt? Ei apreciau cam asa: „acest împarat a facut ce este bine sau a facut ce este rau înaintea Domnului". Stiind ca Dumnezeu priveste din înaltimea cerurilor la fiii oamenilor, ce facem noi? Binele sau raul? Si oare care este binele si care este raul? Binele este atunci când traiesti conform principiilor cerute de Dumnezeu potrivit cu ceea ce scrie în Cartea Legilor, adica în Biblie. De ce? Doar ascultând de Creator, putem fi fericiti. El vrea fericirea noastra si nu moartea pacatosilor. Ci întoarcerea lor la El prin Fiul Sau, Domnul Isus Hristos. Slava numai Lui!
Nu va pierdeti timpul cu nadejdi înselatoare! Nu legatii relatii sociale bazate pe ceea ce se poate perima în timp! Cautati lucrurile vesnice precum credinta, nadejdea si dragostea ce izvorasc din Dumnezeu! Este liantul care aduna inimi lânga inimi si le unifica în asa fel încât pot forma un singur gând si o singura simtire. Acest lucru este posibil numai daca fiecare dintre noi în mod hotarât îsi preda controlul timpului vietii personale lui Dumnezeu. Abia de atunci începe sa traiasca într-un timp în care absolutul si infinitul se împletesc si curg din Dumnezeu. Voi încheia cu o meditatie pe care am publicat-o pe coperta volumului meu de versuri cu care am debutat ("Lacrimi stelare"): „Cine a zis ca noi, oamenii, nu avem înaltimile noastre de racumparati ai timpului si spatiului, traind nelimitat de ele? Noi începem într-o zi viata vesnica... numai ca fiecare are o clipa a lui de început, atunci când efemeritatea moare".
